DEVOȚIUNEA CĂTRE INIMA PREASFÂNTĂ A LUI ISUS
Prin devoțiunea Preasfintei Inimi a lui Isus,
creștinii catolici aduc cult lui Isus însuși care s-a jertfit
din iubire pentru oameni.
Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus se
celebrează în a doua vineri după duminica în care se
sărbătorește Preasfânta Treime.
O devoțiune deosebită la Inima lui Isus este
aceea a celor 9 vineri întâi din lună, conform
îndemnului lui Isus adresat celei care avea să
contribuie decisiv la răspândirea cultului Preasfintei
Inimi: sfânta Margareta Maria Alacoque.
Începuturile devoțiunii către Preasfânta Inimă le
regăsim în Ordinul Benedictin, iar dezvoltarea ei
începe cu grupul din Helfta, un grup mistic german din Evul Mediu târziu.
Marea dezvoltare a devoțiunii are loc în secolul al XVII-lea prin contribuția
sfântului Ioan Eudes (1601-1680) și a sfintei Margareta Maria Alacoque.
SFÂNTA MARGARETA MARIA ALACOQUE, fecioară (1647-1690)
“Mi se pare că marea dorinţă a Domnului, ca să fie cinstită într-un mod deosebit
Inima Preasfântă, are scopul de a reînnoi în suflete efectele mântuirii sale”.
Margareta Maria Alacoque a devenit celebră prin devoţiunea către Inima lui
Isus, aşa de răspândită în Biserica Catolică.
Într-o perioadă istorică în care cultul liturgic în limba latină şi pietatea iluminată
a teologilor erau doar la îndemâna câtorva persoane, masa populaţiei creştine a căutat
alte căi de a se apropia de mesajul evanghelic.
Pentru a veni în întâmpinarea acestei nevoi, “Duhul Sfânt a revelat într-un mod
unic sufletelor devotate ceva din starea intimă a Domnului, şi uneori a le-a ajutat să
înţeleagă care este modalitatea sensibilă concretă prin care se poate comunica
perfecţiunea Domnului, participată şi trăită în adunarea credincioşilor”. Este exact
ceea ce s-a întâmplat la Paray-le-Monial cu Margareta Maria Alacoque.
Răspunsul unei umile surori
Născută în Burgundia, la Lautecour (Verosvres), în Dieceza de Autun, în 1647,
într-o familie numeroasă aparţinând burgheziei de mijloc, a fost educată creştineşte şi,
de la vârsta de 4 ani, îşi amintea ea, a simţit chemarea de a se dărui cu totul lui
Dumnezeu. Foarte curând, şi-a pierdut tatăl, care era notarul locului, şi mama văduvă
a trebuit astfel să înfrunte dificultăţi enorme pentru a-şi duce înainte familia
numeroasă. Din fericire, Margareta, la vârsta de 8 ani, a obţinut un post la “Colegiul
Clariselor Urbaniste” din Charolles, unde a aflat ambientul favorabil pentru a studia şi
pentru a se forma din punct de vedere creştin. Crescând în vârstă, se întărea în ea
dorinţa de a se consacra vieţii monahale, dar o boală a constrâns-o să se întoarcă
acasă.
Vindecată după patru ani, a trebuit să lupte cu dificultăţile ambientului familial
şi se îndoia de acum în privinţa oportunităţii de a mai intra în mănăstire. Uneori se
lăsa cuprinsă şi ea de vanităţile care le atrăgeau pe tovarăşele sale, dar, la 25 mai
1571, în timp ce vizita mănăstirea Paray-le-Monial, a simţit în inima ei un glas care îi
spunea: “Aici te vreau”. Era pe punctul de a împlini 24 de ani şi, fără să mai amâne,
după doar trei săptămâni, a intrat în rândul vizitandinelor acelei mănăstiri şi, în anul
următor, a depus voturile.
O aventură neaşteptată
La 27 decembrie 1673, în sărbătoarea
sfântului Ioan evanghelistul, în timp ce
îngenunchea în capela conventului, lângă
zăbrelele corului, i-a apărut Isus şi a invitat-o
să-şi pună capul pe pieptul său, aşa cum a făcut-
o apostolul Ioan la ultima cină. “Inima mea – a
spus Isus – este aşa de înflăcărată de iubire faţă
de oameni… încât, nemaiputând ţine în ea
flăcările ei arzătoare, vreau să le răspândesc…
Eu te-am ales pe tine, abis de nevrednicie şi de
ignoranţă, pentru a îndeplini acest mare plan,
pentru ca totul să fie făcut de mine”.
Chiar şi cu această premisă foarte clară,
cum ar fi putut ea să împlinească o astfel de misiune? Isus a încurajat-o, spunându-i
că s-a gândit să o instruiască el însuşi, revelându-i “minunile iubirii sale şi secretele
inexplicabile ale Inimii sale, rămase ascunse până în acea zi”.
Margareta a informat-o atunci pe superioara sa, dar când alte surori au ajuns să
cunoască aceste lucruri, în convent s-a pornit un mare murmur. Margareta era o
vizionară sau o persoană aleasă de Dumnezeu? Fiecare îşi spunea propria părere şi
judecăţile nu erau, desigur, încurajatoare. Însuşi duhovnicul mănăstirii se gândea că
Margareta şi-a ieşit din minţi şi că “avea nevoie de o ciorbă”, pentru a îmblânzi
posturile şi penitenţele.
Dar, în ciuda tuturor precauţiilor superiorilor, de care Margareta asculta cu
scrupulozitate, apariţiile continuau. La începutul anului 1674, a văzut, cufundată într-
o mare de lumină, Inima Mântuitorului “înconjurată de o coroană de spini
simbolizând rănile produse de păcatele noastre, şi deasupra o cruce care însemna că,
din primele momente ale întrupării sale, adică din momentul în care Inima Sfântă se
plămădise, era deja plantată crucea şi, din primul moment, ea era plină de amărăciune",
În acelaşi an, vineri, după sărbătoarea Trupul Domnului, Isus i-a apărut din nou,
“strălucind în întregime de slavă, cu cele cinci răni strălucind ca cinci sori, şi din acea
sacră omenitate ieşeau din toate părţile flăcări, dar înainte de toate, din pieptul său,
care părea ca un cuptor, şi, fiind deschis, ea a descoperit că acea iubitoare şi
înduioşătoare inimă era adevăratul izvor al acelor flăcări”. Domnul s-a plâns de
ingratitudinile oamenilor şi i-a cerut o reparaţie, primindu-l în sfânta Împărtăşanie ori
de câte ori era posibil, dar înainte de toate, în prima vineri a fiecărei luni, şi să se
întreţină cu el în adoraţie timp de o oră întreagă, de la 23.00 la 24.00 în noaptea
precedentă fiecărei vineri întâi.
În acest fel, erau deja indicate două practici devoţionale devenite apoi celebre:
ora de adoraţie reparatoare şi Împărtăşania din prima vineri, timp de nouă luni
consecutive.
O altă apariţie cu importanţă specială a avut loc în 1675, în timpul octavei
sărbătorii Trupul Domnului. Isus i-a mărturisit Margaretei că, dacă el era rănit din
cauza numeroaselor ofense ale simplilor credincioşi şi a persoanelor îndepărtate de
credinţă, era mai ofensat de persoanele consacrate. “Ceea ce mă îndurerează şi mai
mult sunt ofensele inimilor consacrate mie, care mă tratează astfel”. La cuvintele
Margaretei, care i-a spus: “Tu mi-ai dat atâtea haruri şi eu, de asemenea, aş vrea să-ţi
dau iubire pentru iubire”, Isus i-a răspuns că ea trebuie să se străduiască, pentru ca
vinerea după Trupul Domnului să fie dedicată cultului Inimii sale, şi a adăugat:
“Adresează-te slujitorului meu (pr. Claudiu de la Colombière) şi să-i spui din partea
mea să facă tot posibilul pentru a stabili această devoţiune şi să aducă această bucurie
Inimii mele divine”.
Colaborarea lui Colombière
Această indicaţie a fost decisivă. Părintele De la Colombière era superiorul
iezuiţilor din Paray şi confesor al surorilor. El şi-a dat seama de obiectivitatea
revelaţiilor şi s-a străduit prin toate mijloacele să stabilească devoţiunea către Inima
Preasfântă începând din mănăstire. Misiunea Margaretei a cucerit şi inima superioarei
care i-a poruncit să pună în scris toate revelaţiile primite. Cu consimţământul altor
surori, a numit-o asistentă a sa şi apoi maestră de novice. Margareta îşi trăia ultimii
ani văzând cu bucurie că, în sfârşit, apelul Mântuitorului era primit de surori şi în
mănăstire se putea celebra sărbătoarea Sfintei Inimi.
Când, la 17 octombrie 1690, Margareta părăsea această lume, la vârsta de doar
43 de ani, probabil nu-şi dădea seama cât bine făcuse Bisericii, făcând să înflorească
în conştiinţa creştină adevărata imagine a lui Dumnezeu: nu aceea a Dumnezeului
Preaînalt şi foarte aspru, al jansenismului, ci aceea care se revelează în inima de carne
a Cuvântului făcut om.
Ea a lăsat scrise următoarele cuvinte: “Dacă Domnul ne-ar da harul, cel puţin o
singură dată, de a ne imprima în inimă această iubire, totul ar deveni uşor şi am face
multe lucruri, în scurt timp şi fără mare oboseală”. Aceasta era experienţa sa pe
drumul sfinţeniei, o sfinţenie profund cristocentrică şi la îndemâna tuturor, chiar şi a
persoanelor celor mai simple.
Era într-o zi din luna iunie a anului 1675, când Mântuitorul
Isus i-a apărut într-o viziune călugăriţei Margareta Maria
Alacoque (1647-1690), în timp ce se afla în rugăciune și adorație
în fața Preasfântului Sacrament.
"Priveşte la această inimă care a iubit atât de mult pe
oameni încât nu a cruţat nimic şi s-a jertfit cu totul spre a le
dovedi dragostea ce le-o port", i-a spus Isus călugăriței
Margareta Maria Alacoque, din congregația vizitandinelor.
Cuvintele lui Isus continuă, impregnate de amărăciunea
adevărului despre ingratitudinea noastră, spunând: "Drept
răsplată, din partea celor mai mulţi oameni nu primesc decât nerecunoştinţă,
prin lipsa lor de respect şi prin sacrilegiile pe care le săvârşesc, prin răceala şi
dispreţul faţă de prezenţa mea în taina sfântă a Euharistiei... ".
Însă, există posibilitatea răscumpărării, a reparării jignirilor aduse lui Isus,
modalitatea fiind indicată chiar de Mântuitorul în aceiași viziune, în care solicită:
"Pentru aceasta îţi cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului
şi Sângelui meu (Joia Verde) să fie dedicată cinstirii Inimii mele, prin primirea
Sfintei Împărtăşanii şi îndeplinirea unui act de reparare a ofenselor aduse
onoarei mele, adeseori rănită de purtarea nedemnă faţă de Preasfântul
Sacrament al altarului. Îţi promit că Inima mea va revărsa din belşug darurile
iubirii sale divine asupra tuturor acelora care îmi vor aduce această cinstire, şi
vor căuta ca şi alţii să facă acest lucru".
Promisiunile lui Isus către credincioșii care cinstesc Inima Sa Preasfântă:
1. Le voi dărui toate harurile necesare stării lor de viaţă;
2. Voi dărui pace în familiile lor;
3. Îi voi mângâia în suferinţă;
4. Voi fi scutul lor sigur în viaţă şi mai ales în ceasul morţii;
5. Voi binecuvânta cu îndestulare toate planurile lor;
6. Cei păcătoşi vor afla în Inima Mea un ocean nemărginit de îndurări;
7. Sufletele care zac în lâncezeală vor deveni pline de zel;
8. Sufletele pioase vor ajunge la o mare desăvârşire;
9. Voi binecuvânta casele unde se afla şi se cinsteşte icoana Inimii mele;
10. Preoţilor le voi da daruri care să mişte inimile cele mai împietrite;
11. Numele celor care răspândesc această devoţiune vor fi scrise în Inima mea şi
nimic nu le va şterge de acolo.
12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a
lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de
harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea
le va fi scăpare sigură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu